Într-un interviu anterior, Anđela Petkovic a surprins într-un mod diplomat o realitate a lumii de azi, făcând următoarea afirmație: “nu voi spune că lumea e un sat mare, dar după ce treci prin experiența mobilității … înțelegi asta”. După cum v-am povestit, Anđela este din Muntenegru, a studiat și trăiește în România, fiind și membră a echipei noastre. Pentru ea, mobilitatea internațională a fost o opțiune de carieră. Sunt, însă, oameni care s-au născut așa, între două sau mai multe lumi, și pentru care astfel de ambivalențe existențiale au fost un dat în viață, nu o alegere pe care au făcut-o ei, în tinerețe sau la maturitate. Astăzi, vă aducem prima parte a unui interviu pe care l-am realizat cu o veche prietenă a noastră. Vom publica a doua parte a interviului în zilele următoare. Ca de obicei, căutăm să vă oferim o poveste cu tâlc, astfel încât fiecare să poată extragă învățăminte folositoare și chiar să găsească inspirație pentru proiecte personale, fie ele de viață, fie profesionale sau antreprenoriale. Ca indiciu de început, spunem doar că veți afla, citind acest interviu, cum se pot intersecta lumi extrem de diferite: Londra, una dintre metropolele lumii, Podgorica, capitala Muntenegrului și micul oraș Fierbinți-Târg, din județul Ialomița.  

Nicoleta Atuanya – pentru prieteni, Angie – are origini mixte, mama sa fiind din România, iar tatăl ei din Nigeria. A absolvit Facultatea de Medicină la București și, de peste zece ani, lucrează ca medic pediatru în Londra, în cadrul Sistemului Național de Sănătate din Regatul Unit. Este soție și mamă a două fete, iar în această perioadă atât ea, cât și soțul ei se numără printre medicii din Marea Britanie chemați să gestioneze epidemia de Covid-19.

Iulian: Angie, ești pe jumătate româncă, pe jumătate nigeriancă. Ți-ai petrecut primii ani din viață atât în România, cât și în Nigeria. Ce anume din tine face legătura între aceste două lumi?

Angie: e prima oară când sunt întrebată așa ceva … cred că legătura de care vorbești vine din faptul că sunt foarte conștientă că aparțin ambelor lumi, pe cât de mult simt că sunt româncă, la fel de mult simt că sunt nigeriancă.

Iulian: și ce înseamnă pentru tine? Presupun că există o semnificație.

Angie: înseamnă că mă pot adapta în ambele lumi. De pildă, cu Nigeria am mai multe legături, am acolo familia extinsă, am prieteni și prieteni de familie. Aș putea spune că sunt mai conectată cu Nigeria, pentru că mă consider pe deplin nigeriancă, dar mă simt în egală măsură și româncă. Atunci când sunt în România, nu mă simt deloc diferită de ceilalți, mă integrez foarte ușor în cultura și stilul de viață al românilor … pentru că mă văd pe mine însumi deopotrivă româncă și nigeriancă.

Iulian: cum este să ai origini mixte, cum ai resimțit tu acest lucru? Ca o povară sau ca un dar? Ori, amândouă?

Angie: Vreau să cred că este un dar, deși uneori m-am simțit ca aparținând (n.n. doar) unei rase anume, doar ca să fac lucrurile să fie mai ușoare … dar, ce simt eu este că e un dar, e frumos că vin din două lumi. M-am educat să accept această realitate și este un sentiment frumos. Nu, nu e o povară, este un dar … (n.n. râde).

Iulian: insist puțin pe acest subiect … s-a întâmplat ca atunci când erai în Nigeria, să fii privită ca fiind jumătate româncă, iar atunci când erai în România, să fii privită ca fiind jumătate nigeriancă?

Angie: interesantă întrebare … vezi, când sunt în Nigeria, în mod paradoxal oamenii mă văd ca aparținând rasei albe, iar când sunt în România, oamenii mă văd ca fiind de culoare (n.n. râde). Cred că, psihologic vorbind, a trebuit să îmi condiționez mintea încât să învețe că țin de ambele lumi, știi… oamenii sunt liberi să mă vadă cum vor ei, dar eu mă văd pe mine însumi așa cum vreau eu să cred că sunt.

Iulian: ai trăit în Marea Britanie în ultimii zece ani. Ți-e dor de ceva din România? Îți lipsește ceva din Nigeria?

Angie: ador simțul umorului pe care îl au românii, în mod cert de acest lucru mi-e dor. Și bucătăria românească! (n.n. râde).

Iulian: spune-ne un fel de mâncare românesc care îți place!

Angie: haide … unde sunt sarmalele mele??? (n.n. râde) … daa, mi-e dor de sarmale. În ce privește Nigeria, îmi lipsește familia mea extinsă. Îți dai seama, când mă duc acasă, mă întâlnesc cu toată lumea, mătuși, unchi, veri, ne adunăm toți și e minunat. Este ca și cum am avea o petrecere mare, tot timpul.

Iulian: să știi că ceea ce povestești tare îmi sună în stil Italian (n.n. râd și eu), am în fața ochilor imaginea aceea cu zeci de italieni adunați în jurul unei mese mari, cu veri, cu copii, cu toții. Și atunci, dă-mi voie să întreb … cine crezi că e mai tare, mafia italiană sau mafia nigeriană?

Angie: (n.n. râzând) nu e cazul să te pui cu nigerienii! (n.n. râde în continuare).

Iulian: bun, hai să revenim la vorbitul serios … ce anume nu îți lipsește, nici din România, nici din Nigeria? Care e partea urâtă pe care ai cunoscut-o în fiecare țară?

Angie: pai … o parte urâtă din fiecare … nu îmi lipsește deloc insecuritatea pe care o simțeam în Nigeria, asta e o mare problemă pe care am avut-o în copilarie …

Iulian: în ce fel? Cum era?

Angie: practic, însemna să traiești în frică tot timpul … teamă că ți-ai putea pierde viața, în sensul că mergeai seara la culcare și nu știai dacă nu cumva cineva avea să îți spargă casa peste noapte sau când mergeai pe stradă, te puteai trezi înconjurat de hoți înarmați … aveam o stare constantă de frică, ideea că “e un pericol în față” și că ceva rău se putea întâmpla oricând. În Nigeria, există această lipsă de securitate personală, mai ales că justiția e slabă … acolo, chiar dacă ești în pericol și asta e clar pentru toată lumea, șansele ca persoana care te amenință să fie trasă la răspundere sunt foarte mici, nu îți rămâne decât să fii vigilent în permanență, să te păzești prin mijloace proprii, să te aperi singur tot timpul, pentru că oamenii care ar trebui să vină în ajutorul tău (n.n. de ex., poliția) nu vor veni … asta nu îmi lipsește deloc din Nigeria.

Iulian: și din România ce nu îți lipsește?

Angie: sinceră să fiu … când trăiam în România, aveam impresia că oamenii sunt rasiști, dar acum cred că era vorba doar despre mine și ceva ce aveam eu … nu știu, chiar nu știu ce era pe atunci, de fapt, dar am ajuns acum să apreciez oamenii cu care am avut de-a face în perioada aceea … chiar nu găsesc nimic rău de spus în privința lor și nici altceva care să nu îmi lipsească.

Iulian: ai revenit în România anul trecut … cum ti s-a părut, după zece ani, ai găsit ceva diferit?

Angie: da … Bucureștiul era frumos și tot mediul din jur, totul arata mai organizat, mai ales infrastructura. De exemplu, la aeroport era mult mai bine, erau mai multe servicii disponibile, am găsit camera dedicată mamei și copilului și celelalte, deci, într-adevăr, lucrurile s-au îmbunătățit.

Iulian: ești medic pediatru și ești mama a două fete. De ce ai ales această ramură a medicinei? De ce ai ales medicina, de fapt?

Angie: cred că dorința de a deveni medic a avut legătură cu mama mea, ea fiind farmacistă. Prin intermediul ei, am cunoscut puțin despre cum e într-un spital, cum să lucrezi cu pacienții. Pe de altă parte, când am crescut … știi, eu iubesc copiii în general, iar atunci când am am făcut stagiul de pediatrie în facultatea de medicină m-am îndragostit de copii … pur și simplu, m-am simțit atașată de ei, pentru că știi … unii sunt privilegiați, alții nu sunt deloc privilegiați, îmi amintesc că erau unii ce nu aveau părinți care să le fie aproape și îmi părea atât de rău pentru ei … îmi amintesc că rămâneam după orele de stagiu, doar că să fiu alături de bebeluși și de copii, le cumpăram jucării și le făceam cadouri ca să îi liniștesc. Da, în perioada stagiului de pediatrie am început să îmi doresc foarte mult să devin medic pediatru, mi-am urmat acest vis și este ceea ce trăiesc acum. Mă simt recunoscătoare pentru această alegere.

Iulian: cum a fost pentru tine să urmezi facultatea de medicină la București?

Angie: promoția mea a fost a doua de studenți britanici, noi am putut alege între a studia în limba română și a studia în limba engleză. Din moment ce am copilărit în Nigeria, mie mi-a fost mai ușor să învăț în engleză și a fost minunat așa. Profesorii pe care i-am avut erau foarte implicați în actul de predare, vorbeau la fel de bine limba engleză și au reușit să ne facă să simțim ca fiind ușor să învățăm. Deci, chiar mi-a plăcut să fac facultatea de medicină la București.

***

Cum spuneam, vom publica în zilele următoare și partea a doua a acestui interviu. Deocamdată, aducem o completare promisă de la început, anume cum s-au intersectat Londra, Podgorica și Fierbinți-Târg:

Când Angie a venit anul trecut în România, a ținut ca fetele sale, născute și crescute în Londra, să aibă parte de o plimbare cu căruța și să vadă în realitate cum se mulg vacile. Prietena noastră și-a justificat doleanțele, explicându-ne că i se pare important pentru educația fiicelor sale ca ele să aibă în mod direct și aceste experiențe; noi credem că, de fapt, Angie transforma nostalgia perioadei de copilărie petrecută la bunici, lângă Bacău, într-o mică lecție de viață pentru cele două fete ale sale.

În graba evenimentelor, am reușit să îndeplinim doar prima dorință și am organizat o plimbare cu căruța prin Fierbinți-Târg; am constatat cu acest prilej că s-a redus drastic numărul de căruțe și căruțași din zonă, ca și numărul de vaci. Astfel, ne-am nimerit în aceeași căruță un cuplu de români, prietena noastră româno-nigeriancă, doi prieteni muntenegreni, împreună cu trei copii, un băiețel român și două fețite britanice de aceeași origine mixtă. A fost o plimbare de pomină, în stil balcanic, nu departe de cele pe care le vedem în filmele lui Emir Kusturica și am putea spune, aproape la propriu, că ne-am aflat timp de câteva ore într-un sat global.