Balkan Development Support deschide cu acest prim articol un proiect de cercetare menit să evidențieze influența pe care au avut-o în industria românească din perioada interbelică importurile de produse industriale americane. Vom face un inventar de exemple, pe măsură ce acestea sunt identificate prin demersul nostru, iar concomitent vor încerca să oferim explicații cu privire la obstacolele care au stat în calea dezvoltării colaborării bilaterale în domeniul economic dintre România și Statele Unite ale Americii, la momentul respectiv. Dezideratul care motivează inițiativa noastră este de a extrage din aceste lecții ale trecutului aspecte utile astăzi pentru a imprima un caracter durabil în evoluția dimensiunii economice a relațiilor bilaterale, considerentul avut în vedere fiind importanța deosebită a ramurilor industriale într-un astfel de context.  Proiectul nostru beneficiază de aportul unor voluntari care sprijină activitatea asociației, precum Gabriel Simion, elev în cadrul Liceului Tehnologic Fierbinți-Târg, fiind coordonat sub aspect științific de membri ai echipei noastre, precum arhitectul Alexandru Gagiu și muzeograful Mihai Năstase.

După Primul Război Mondial, România s-a angajat într-un efort de dezvoltare industrială, stimulat prin înființarea Direcției Refacere din cadrul Ministerului Industriei și Comerțului în anul 1919 și a Societății Naționale de Credit Industrial[1] în anul 1923. S-a acordat prioritate importului de utilaje și materii prime necesare în acest sens, dar care nu se găseau în țară, prin acordarea de scutiri la taxele vamale percepute pentru ambele categorii.

Un cadru legislativ favorabil a existat și dinainte de război, prin „Legea privind încurajarea industriei naționale”[2], aflată în vigoare în tot intervalul 1912 – 1947, dar efectele sale pozitive au dobândit consistență abia în perioada interbelică, când facilitățile vamale menționate au fost cuplate cu o creditare masivă oferită de stat. Practic, a fost o politică de forțare a industrializării, aplicată cu prețul unui deficit mare în balanța de plăți: în 1929, valoarea unitară a importului o întrecea pe cea a exportului de 6 ori, în 1934 de 13 ori (record istoric), iar în 1938 de aproape 8 ori[3].

Dar, tot la nivelul anului 1938, un procent de 80% din profiturile declarate în economia României erau realizate în industrie[4], ceea denotă privilegierea acestei ramuri economice prin favorizarea respectivelor importuri de echipamente și materii prime. O parte din ele au provenit din SUA, exemple elocvente fiind inițiativele pe care le-au avut marii industriași români ai perioadei, precum Dumitru Mociorniță – care și-a dotat faimoasa fabrică de încălțăminte de la București cu mașini de cusut marca Good Year[5] și Nicolae Malaxa – care a construit în anul 1938, tot la București, cea mai modernă fabrică de țevi laminate din Europa, aplicând pentru prima dată pe continentul european procedeul american de laminare Stiefel[6].

Perioada a accelerat și procesul de urbanizare[7] a localității Fierbinți-Târg, aflată la circa 40 km de București, pe atunci[i] aparținând județului Ilfov și desemnată centru de plasă, cu 51 de sate arondate[8]. Zona de dezvoltare pe care o indică monografiile actualului oraș[ii] a fost un nucleu comercial-manufacturier[9] identificat printr-un tabel din anul 1925 cu embaticurile[iii] vândute meşteşugarilor şi comercianţilor locali de urmaşii generalului Eraclie Arion şi ai soţiei sale, Sevastia[10]. Un document similar a consemnat vânzarea de către aceștia din urmă și a unei suprafețe mai mari de teren, aflată în aceeași zonă, cumpărător fiind Ștefan Muma[iv], director al Băncii de Credit din Fierbinți-Târg[11].

Descoperirea pe terenul unuia dintre fostele embaticuri a unei cărămizi[12] ce pare să fi fost produsă pe malul râului Hudson, de Jova Manufacturing Company, ne-a provocat să cercetăm influența americană care a contribuit la viața economică din această localitate și întărirea caracteristicilor ei urbane în prima parte a secolului al XX-lea, înainte ca regimul comunist să se instaureze în România. Am căutat aici vestigii industriale și culturale originare din SUA pe care le-am putut găsi preliminar, pe lângă cărămida menționată, iar sursa de date cea mai bogată de care am dat a fost volumul memorialistic „Amintiri din refugiu”[13], scris chiar pe pământ american de către domnul Ion Leancă.

Cel în cauză a ajuns la Fierbinți-Târg în martie 1944, ca refugiat din Basarabia, împreună cu familia. Și-a continuat studiile gimnaziale la școala locală, iar în ianuarie 1949 s-a transferat la liceul din Breaza, județul Prahova. Amintirile relatate cu privire la perioada petrecută în România se încheie în anul 1951, următorul reper cronologic disponibil în volum fiind anul 2003, când a finalizat scrierea acestuia, în casa dânsului din Norwalk, statul Connecticut, SUA.

Potrivit mărturiei lăsate de autor, existau în Fierbinți-Târg la momentul prezenței sale diverse elemente ce conturează influența tehnologică americană acumulată în perioada interbelică și concordă cu tendința antreprenorilor vremii de a-și industrializa afacerile apelând la importul de echipamente produse în SUA. Imaginea e completată de aspecte derivate din contextul istoric surprinse de alte surse bibliografice, precum survolarea localității de către două bombardiere americane[14] participante la raidurile asupra Ploieștiului sau, după încheierea războiului, invitarea localnicilor la vizionarea unor producții cinematografice color, ce prezentau confruntările dintre SUA și Japonia în campania militară din Pacific[15].

Primul astfel de element relevă că instituția de învățământ[v] din Fierbinți-Târg avea ateliere dotate cu „mașini unelte de proveniență americană, foarte moderne pentru acele timpuri”[16], aspect explicabil având în vedere că localitatea a beneficiat tocmai în perioada interbelică de înființarea unei școli de meserii și a unui gimnaziu cu profil industrial[17].

O altă mențiune indică faptul că bancherul Ștefan Muma avea în curtea vilei sale „un puț american”[18], denumire folosită și astăzi în România pentru puțurile cu diametru mic, forate cu burghiu manual sau mecanic, care necesită instalarea de tuburi[19] și folosirea găleților metalice. Această tehnologie s-a răspândit mai ales în perioada interbelică[20], în zone precum Oltenia, Muntenia și Dobrogea, fiind diferită de tradiționalele fântâni săpate manual. Permitea individualizarea alimentării cu apă, fiind însă accesibilă doar celor cu un anumit statut social și financiar, așa cum denotă și exemplul din Fierbinți-Târg.

Ion Leancă remarcă moara și fabrica de ulei[21] dotate cu „utilaje  de mare capacitate importate din SUA în anul 1938”, aflate pe atunci la intrarea în Fierbinții de Sus, venind dinspre Fierbinți-Târg, proprietar fiind un antreprenor local cu numele de familie Petrescu. Pentru comparație, moara din Grecii de Jos, al cărei proprietar a fost tot un antreprenor local, Iosif Ciuhulescu, era dotată cu echipamente aduse în 1937 din Franța[22] și Germania[23].

În primăvara anului 1946, autoritățile locale din Fierbinți-Târg au urmărit să atenueze penuria alimentară provocată de secetă dând locuitorilor posibilitatea să cultive loturi de teren agricol[vi]. Măsura a fost cuplată cu oferirea gratuită de sămânță de porumb de calitate superioară procurată din SUA[24],  prin demersuri întreprinse de un anume „domn Rudy”, în privința căruia autorul indică faptul că reprezenta o organizație umanitară a aliaților din Vest care acționa la nivel local, fără a-i cunoaște exact naționalitatea. Tot despre reprezentantul străin, Ion Leancă menționează și că „în timpul foametei, a adus o cantitate apreciabilă de porumb din ajutorul american, supraveghind personal distribuirea corectă a acestuia”[25].

Totuși, este posibil ca Ion Leancă să facă o confuzie, iar anul la care se referă să fie 1947, deoarece România nu se afla în 1946 pe lista statelor considerate de SUA ca fiind eligibile să cumpere porumb american, fiind și mai puțin probabilă livrarea acestuia cu titlu gratuit. De altfel, generalul Constantin Sănătescu, premier al țării în intervalul 1944 – 1945, a consemnat[26] în jurnalul său că ajutoarele umanitare din SUA au început să vină în februarie 1947.

Conform arhivelor SUA[27], Guvernul român a cerut ajutor umanitar din partea Departamentului pentru Agricultură de la Washington, date fiind seceta gravă care afecta România la momentul respectiv și înfometarea la care se ajunsese în rândul populației. Cererea a fost comunicată cu prilejul unei întrevederi organizate la București, în august 1946, sub auspiciile Comisiei Aliate de Control, dar la sediul Misiunii Americane și numai cu participarea reprezentanților români și americani. În acest context, partea română a indicat nevoia urgentă de cereale, în special de porumb – o cantitate de până la un milion de tone. Aceleași arhive consemnează faptul că, la 20 octombrie 1946, însărcinatul cu afaceri român de la Washington a transmis Secretarului de Stat pentru Agricultură o notă prin care „implora” includerea României pe lista statelor care pot beneficia de porumb american, amintind de întrevederea de la București[28].

Lesne de înțeles, partea americană nu acorda prioritate României la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, având în vedere tabăra adversă de care ținuse până la  23 august 1944. Alianța cu Germania și, ulterior, intrarea în sfera de influență a URSS au constituit factorii de ordin geopolitic care au împiedicat dezvoltarea unei cooperări solide în domeniul industrial româno-americane. De notat că nici la momentul de vârf din anul 1938, SUA nu era pe podiumul statelor exportatoare în România, situându-se doar pe locul 7, cu o cotă de 4,92% din totalul importurilor realizate de economia românească, însemnând cu precădere automobile și mașini unelte[29], principala cauză fiind diferențele de abordare în ce privește dimensiunea financiară a relației bilaterale.

Pe de o parte, politica de strict control valutar aplicată de Banca Națională a României nu era agreată de mediul de afaceri american și nici preferința părții române pentru plata în regim barter[vii], iar pe de altă parte autoritățile și companiile românești nu au primit acces la instrumentele de creditare ale pieței de capital din SUA, aceasta din urmă fiind sceptică cu privire la capacitatea reală de rambursare a celor dintâi[30].

Fără a avea pretenția că reflectă fidel dotarea tehnologică a exploatațiilor agricole din perioada interbelică, remarcăm astăzi faptul că în colecția de tractoare a Muzeului Agriculturii[31] de la Slobozia se regăsesc 9 de producție germană, 3 de producție britanică și doar 2 fabricate în SUA – unul marca Hart Parr, produs în 1921 (în Iowa) și un altul marca International Harvester McCormick, aparținând unui lot produs în intervalul 1926-1928. Dintre cele germane, cinci sunt de generație mai nouă decât cele americane, fiind produse în intervalul 1939-1940. Probabil, importul lor a fost efectul facilităților comerciale acordate de Germania la momentul respectiv, precum acceptarea plății în regim barter.

Importurile de echipamente americane regăsite atât în cazul marilor industriași de la București, cât și la nivelul mai mic al localității Fierbinți-Târg au reprezentat, mai degrabă, fericite excepții de la tabloul general al cooperării bilaterale economice, care a rămas sub potențialul intuit la nivelul ambelor state, dar neconcretizat înainte ca circumstanțele istorice să devină și mai vitrege. Numitorul comun pe care îl vedem în diverse exemple a fost calitatea superioară a produselor din SUA, de la mașini unelte, până la sămânța de porumb. Antreprenorii români din perioada interbelică care și-au construit afacerile punând la temelie importuri americane priveau cu încredere tehnologia venită de peste Ocean și o prezentau clienților drept o garanție de calitate pentru procesul de manufacturare realizat în fabricile acestora din România.

Un ultim exemplu care reflectă caracterul paradoxal pe care l-a avut influența americană în perioada interbelică este Palatul Telefoanelor din București, considerat pe atunci simbolul epocii și expresia modernismul ce anima spiritul vremii. Finalizat în 1933, a rămas cea mai înaltă clădire din capitală timp de aproape 40 de ani, până la inaugurarea hotelului Intercontinental, în 1971. Palatul a fost construit după proiectul a trei arhitecți, olandezul Edmond Van Saanen Algi și americanii Louis S. Weeks[viii] și Walter Froy[32], iar Societatea Anonimă Române de Telefoane pe care o găzduia era, conform arhivelor diplomatice americane, o subsidiară a American International Telegraph and Telephone Company, cu un capital de 200.000 de dolari și având drepturi de concesiune acordate din 1930 asupra tuturor serviciilor publice de telefonie din România[33].    

Funcția de director general al Societății de telefoane era deținută de G. A. Ogilvie[34], cetățean american nominalizat de ziarele autohtone în delegația care a luat parte la inaugurarea primei centrale telefonice automate[ix] din țară, instalată la Ploiești, la 16 aprilie 1932. O notă transmisă, la 8 decembrie 1934, de însărcinatul cu afaceri american la București, G. Wadsworth, în atenția Secretarului de Stat William Phillips, confirmă acest aspect și include mențiunea că ministrul român al Afacerilor Externe, Nicolae Titulescu, era un ferm suporter al concesiunii americane[35]. 

Dar, conform notei în cauză și a altora transmise de misiunea americană ulterior, acest lucru nu a fost o piedică în calea producerii unui sever incident diplomatic pe relația bilaterală, provocat de trei percheziții simultane, realizate fără mandat judecătoresc în seara zilei de 30 noiembrie 1934, la două dintre sediile din București ale companiei și la reședința directorului general G. A. Ogilvie. Potrivit unui scurt comunicat de presă dat de autoritățile române în cotidianul Universul, la 3 decembrie 1934, suspiciunile care motivaseră acțiunea în forță vizau „practica interceptării convorbirilor telefonice în detrimentul intereselor superioare ale Statului”[36], acuzație negată categoric de compania americană în corespondența cu Departamentul de Stat.

Autori: Iulian Mareș, Gabriel Simion.

Consultanți științifici: arhitect Alexandru Gagiu,

muzeograf drd. Mihai Năstase.

Postari asemanatoare

Cercetare

Cercetare asupra patrimoniului industrial din Fierbinti-Targ

• 13 August 2021

Cercetare

Influența industrială americană în perioada interbelică (I)

• 03 June 2021

Cercetare

Dezvoltarea sustenabilă a organizațiilor non-guvernamentale în regiunea Mării Negre

• 18 January 2021

Cercetare

Gazoducte vechi și noi

• 25 September 2020